Trei luni încâlcite, ca o ploaie de măsline în vis, am rătăcit cu fratele meu printre pilastri de justiție totul pentru mama. De la apoplexia ce i-a tulburat mintea, lumea ei se topise, ca brânza feta în soare. Din Agia Paraskevi, mama uita mereu de ea și era nevoie să aibă o umbrelă vie lângă ea mereu. Am devenit rădăcina care o ținea, dar familia mea și munca parcă zburau departe. Cum să mă dezlipesc de responsabilitate? I-am șoptit fratelui meu că azilul de bătrâni din Marousi ar putea fi refugiul mamei, dar el s-a împotrivit, acuzându-mă că arunc inima într-o prăpastie. Totuși, nu voia să o ia lângă el cum să devină Ana, soția lui, gazda unei soacre scufundate în ceață?
Visul nostru de familie patru statui pe un balcon din Nea Smyrni cândva părea de piatră. Am crescut la coastele Atenei, eu și fratele meu, Andreas, separați de un nor, dar apropiați ca două boabe de strugure. Părinții noștri, Eleni și Nikos, ne-au cules târziu de pe ramură. Eu, Stavroula, am ajuns la 36, Andreas la 35, mama la 72 de ani. Înainte să plece tata peste Styx, armonia era ca mierea pe iaurt.
Dar Andreas s-a mutat la Salonic pentru facultate; acolo și-a înrădăcinat viața, a găsit-o pe Ana, și eu am rămas să revoiesc rădăcinile în Atena. Am locuit cu părinții, dar odată cu nunta mea, eu și Stelios, soțul meu, ne-am mutat cu chirie în Pagrati, visând să cumpărăm un apartament, să culegem copii.
Acum două ani, Nikos a trecut în lumea umbrelor, iar mama a devenit o umbră între două geamuri. A albit peste noapte. I s-au încâlcit pașii, iar înainte de Crăciun, un accident vascular i-a spart hărțile din minte. Am crezut că sfârșitul venise ca un vânt de nord. De la început, vorbirea ei era ca frunzele uscate, iar mâinile și picioarele nu răspundeau chemării. Timpul a trecut, a mai făcut pași, dar sufletul i s-a rătăcit.
Doctorii au spus că efectul este fără întoarcere. Așa că am devenit gardianul mamei, îngrijind-o în apartamentul din Ilisia. Am lăsat jobul la biroul din Syntagma, am devenit freelancer ca să nu o pierd din vedere printre aburii din bucătărie. Am dormit cu ochii deschiși, temându-mă că va rătăci pe străzile Atenei în căutarea lui Nikos, pe care îl credea viu, așteptând-o la magazinul de lângă piață. Am alergat mereu, ea plângând, eu pierzând somnul și liniștea. Munca mi se scurgea printre degete ca vinul roșu vărsat.
Stelios mi-a zis, privindu-mă cu ochi obosiți: Azilul din Glyfada e scump, dar cu puțin noroc, putem acoperi taxa. Taxa era 1800 de euro pe lună un fel de tribut la zei. Andreas trebuie să ajute! Suntem doi copii, nu? E drept.
Am luat timp să rumeg, să mă clatin, dar în visul acesta strâmb nu există alt drum. Acolo primește grijă, farmaciștii veghează. Am cercetat locul, mirosul era de portocală și amintiri stinse.
Am sunat pe Andreas, i-am spus totul cu inima pusă pe masă. Speram la rațiune, dar el a explodat ca tunetul deasupra Partenonului:
Te-ai rătăcit, Stavroula! Să-ți trimiți mama la azil printre străini? Ai pierdut sufletul! Cum poți să o arunci acolo? Vrei doar să scapi?
Am încercat să mă explic, dar cuvintele s-au topit. Am continuat să o veghez pe mama, până când coșmarul mi-a mușcat puterile. Am reluat discuția cu Andreas, dar el rămânea neclintit un gardian de piatră, dar absent.
Nu am vrut să fiu nerecunoscătoare față de Eleni care ne-a crescut cu bunătate, nu într-un orfelinat, ci cu parfum de portocale și poezie. Amândoi îi datorăm zilele acestea, dar de ce povara o port doar eu? Nu îți place azilul, ia-o tu acasă. Am sugerat.
Cum să o aduc la Ana? Nu ar putea suporta locuim în apartamentul ei, e mic.
Stelios are grijă de soacră, de ce nu tu? am întrebat. Hai, mută-te tu cu mama, dacă vrei să o salvezi.
Andreas, ca o statuie, a spus că are mult de muncă, nu poate fi distras. Zice că vreau doar să fug de sarcină. Eu rătăcesc între pereții apartamentului ca o umbră nesigură.
Totul e ca un labirint fără ieșire. Dacă o duc la centru, poate va fi mai simplu pentru toți. Dar gândul că voi fi fiica fără recunoștință mă bântuie. Stelios, alături de mine, spune că acolo va primi ce are nevoie, și noi să ne trăim viețile.
Mi-am impus: o să aștept o săptămână. Dacă Andreas nu vine, este timpul să tai legătura și să o duc pe mama la Glyfada. Sfaturile vin ca ploaia peste acropolis, dar numai eu cunosc greutatea pietrei. Andreas poate pune scuze pe masa prietenilor lui eu m-am săturat să mă răspund numai cu lacrimi.
