Jurnal, 14 Noiemvriou
Astăzi gândurile mi-au fugit la prietena mea, Irini Papadaki. Zilele ei grele au început când s-a îmbolnăvit grav nu o simplă răceală, ci o boală ce i-a atacat amândoi plămânii. A stat săptămâni întregi în Spitalul Evangelismos din Atena. Nici nu apucase să se pună pe picioare, că a primit și o veste proastă: șefii de la biroul ei din Kallithea au hotărât să o concedieze. Când s-a întors în sfârșit acasă, nimeni din familie nu i-a zis nimic de muncă și nici măcar nu s-au așteptat să-și caute imediat de lucru.
Situația din Grecia era destul de încordată pe-atunci, salariile scăzute, mulți se temeau pentru postul lor și era aproape imposibil să găsești serviciu la vreo firmă serioasă. Nici la supermarket la casă nu mergea, cum îi recomandase o rudă, pentru că boala lăsase urme serioase. Așa că Irini căuta ceva ușor, legat de meseria ei, și făcea asta pe cât putea de liniștit, dintre pereții casei.
Când s-a văzut că e nevoită să stea acasă, s-a apucat să facă o curățenie generală așa cum obișnuim noi grecii când vrem să scăpăm de griji. A început de la biroul laptopului, unde a dat peste un caiet pe care nu-și amintea să-l fi văzut vreodată. L-a deschis cu grijă, și din el au căzut niște chitanțe. Dar ce m-a frapat pe mine, au fost paginile scrise cu mâna soțului ei, Nikos. Fiecare rând era o evidență: cremă de față, vitamina D, injecții (2 ședințe). Toate cu preț și data, în euro, calculate la fiecare sfârșit de pagină.
Irini a simțit cum îi tremură mâinile. A realizat că Nikos ținuse socoteală la toate cheltuielile făcute pentru ea cât timp fusese bolnavă. Totul, până și cumpărăturile mici sau medicamentele, erau scrise și adunate cu sârguință. Din când în când, făcea totalul, iar Irini, citind, a văzut negru pe alb că suma ajunsese la aproape 100.000 de euro! Datoriile astea erau toate pentru sănătatea ei, dar pe hârtie păreau reci și impersonale.
Ce admir la Irini e stăpânirea ei de sine. Nu l-a sunat imediat pe Nikos să-i ceară explicații, nu s-a certat cu el nici la telefon, nici față-n față. N-a pus sare amară în mâncare ca să-i facă vreo farsă, cum am mai auzit la alte cupluri. În seara aceea l-a așteptat cuminte să vină acasă, i-a pus masa, l-a ascultat povestindu-i despre ziua lui la birou și abia la sfârșit i-a pus întrebarea. Fără țipete, fără cuvinte grele.
Nikos, foarte calm, i-a dat un răspuns care m-a pus pe gânduri: Irini, ce nu-ți convine? Până la urmă, înainte să avem buget comun, cheltuia fiecare ce avea nevoie. Acum că am rămas numai eu cu serviciu, a trebuit să mă descurc singur. Când vei reveni și tu la muncă, vei pune înapoi pe măsură ce poți. Am făcut toate astea pentru că am nevoie și eu să-mi iau un laptop nou, că cel vechi nu mai suportă nici măcar un joc decent
Stând și scriind, îmi dau seama că viața la noi, grecii, e așa: mereu cu simțul datoriei și uneori cu prea multă socoteală. Dar prietenia și răbdarea Irinei m-au învățat că uneori trebuie să lași de la tine și să nu pui totul pe hârtie. Când ești acolo pentru cineva cu adevărat, nu există balanțe și datorii, ci iubire și sprijin, ca la o familie adevărată.
