După o lună întreagă de cursuri obositoare ca dresor de câini, am primit un ciobănesc german pe nume Lefteris. Avea trei ani și mai multe principii decât un funcționar public elen. Lefteris strânsese în deja câteva vieți trei stăpâni și când am apărut eu la orizont, nimeni nu părea să-și dorească să-l păstreze. În plan era să-l trimită la un post vamal prin Trikala, dar până la urmă mi l-au dat mie, stagiarul. Motivul? Nu-i era poftă de a asculta de comenzi. Ba mai mult, se vorbea chiar să stea în adăpostul de la periferia Atenei și să fie scos doar la ocazii speciale, gen zile naționale.
Având rude la Volos și Ioannina care stăpânesc arta dresajului canin, eu și soțul meu, Nikos, am zis pe tonul că sigur ne descurcăm! La început, când îl hrăneam pe Lefteris, foloseam o lopată de la magazinul de bricolaj din colț pentru a-i pune bolul cu mâncare în curte doar nu voiam să rămân fără mână la primul contact.
Dar, ce să vezi, chiar și o Inimă de Câine de la Exarcheia scoate colții doar până când se atașează. O vreme, Lefteris era mai rece decât berea de la umbră, însă s-a topit în cele din urmă. Un an mai târziu, era ca Zeus în zi de sărbătoare! La vremea aceea, fiul nostru cel mic, Andreas, avea un an și jumătate. Era primăvară, ieșisem prin curte să facem curățenie Irini, fiica noastră, era la grădiniță, iar eu mă vedeam mamă eroină printre frunze vechi cu pruncul după mine.
Deodată, scena: Andreas aleargă printre straturile ude, iar Lefteris merge solemn în urma lui. Când copilul pică, câinele îi prinde delicat geaca și-l ridică ca pe o sacoșă cu portocale, fără să-l zgârie.
Seara, Nikos avea chef de socializare. Seful de la securitate a tras un pas înapoi, iar vinul de Nemea curgea ca râul Pinios când dă viitura. Soțul meu, responsabil nevoie mare, rămâne la datorie să-l vadă pe șef. Ora 23.00, stau pe verandă, încerc disperați să-l sun. Nimic. Îmi imaginam deja tot ce e mai rău: că trece râul Kifisos și pică în apă sau cine știe ce altă dramă.
Când eram pe punctul să fug să îl caut, se deschide poarta, intră Lefteris aranjat, și după el, Nikos atârnat de lesă, moale ca o brânză feta la soare. Lefteris îl aduce până pe verandă, îl lasă pe canapea și se așază lângă mine, privind spre mine cu cea mai sarcastică privire de câine pe care am văzut-o vreodată. Zici că-mi zicea: Vezi, iar ți l-am adus acasă!
De atunci, nu ratez nicio ocazie să-i amintesc lui Nikos că, după tot ce-am investit în Lefteris, tot câinele îl conduce acasă.
