Timp de mai bine de zece ani, nu am mai vorbit nici cu părinții mei, nici cu sora mea mai mare. Mi-am dat seama cu mult timp în urmă că eram o fiică neiubită. Abordarea lor părea să fie: totul pentru unul, nimic pentru celălalt. Susan, protagonista acestei povești, avea șaptesprezece ani când sora ei mai mare, Anna, a rămas însărcinată și s-a căsătorit. Cu toate acestea, când Susan a împlinit optsprezece ani, părinții ei au decis să îi dea Annei un apartament cu două camere. Fiind tineri și bogați, aceștia nu au avut nicio reținere în privința unui cadou atât de generos pentru fiica lor. Au făcut chiar și reparații și i-au cumpărat mobilă nouă.
Simțindu-se lipsită, Susan și-a făcut curaj să întrebe: Pot să am și eu un apartament?. Părinții ei au respins-o, spunându-i: Ești încă la universitate. Vom discuta despre asta când vei fi pregătită să îți întemeiezi o familie. Câțiva ani mai târziu, Susan avea douăzeci și doi de ani și absolvise universitatea. Deși nu plănuia să se căsătorească imediat, dorea să trăiască independent de părinții ei. Când a adus din nou subiectul în discuție, situația financiară a familiei se schimbase. Afacerea lor nu mai avea succesul pe care îl avuseseră până atunci. Când noi nu vom mai fi aici, acest apartament va fi al tău, au asigurat-o ei. Este chiar mai bun decât cel al surorii tale. Are trei camere și costă ceva mai mult. Deocamdată, vom locui împreună. Vei putea să ai grijă de noi la bătrânețe.
Susan a meditat la situație, gândindu-se: Cum pot să oficializez această înțelegere? Sora mea are și ea dreptul la acest apartament ca moștenitoare. Pentru a obține clarificări, ea și-a întrebat părinții: Vreți ca eu să înregistrez apartamentul pentru mine? Credeți că sora mea își va revendica partea ei? Ea are deja propriul apartament, de ce are nevoie de al meu?. În adâncul sufletului, Susan credea că nu poți avea niciodată prea mult spațiu de locuit. Privind în urmă, a recunoscut că a fost suficient de perspicace pentru a le recunoaște adorația pentru sora ei. La acea vreme, soțul surorii ei avusese dificultăți financiare și, în ciuda mijloacelor lor limitate, părinții ei îi sprijiniseră și îi ajutaseră financiar. Cu toate acestea, ei nu i-au oferit niciodată același ajutor lui Susan.
Zece ani mai târziu, ea este încă înstrăinată de familia ei. Părinții ei s-au simțit jigniți atunci când le-a spus că trebuie să oficializeze totul și au spus că nu vor face acest lucru. Totul s-a pus la punct, așa că Susan a decis să închirieze un apartament și să trăiască pe cont propriu. În tot acest timp, părinții ei nu au încercat să reia legătura cu ea, așa că acum se bazează doar pe ea însăși..
***
Timp de peste zece ani, nu am schimbat nicio vorbă cu părinții mei sau cu sora mea mai mare. Cred că e clar de ce: am înțeles demult că rolul meu în familie era… ceva de genul pentru Eleni nimic, pentru Katerina tot. Adevărul e că nu știu cum s-a ales locul ăsta de feta agapimeni pentru sora mea, dar eu clar am nimerit la răscrucea norocului.
Să vă spun povestea: aveam șaptesprezece ani când Katerina, sora mai mare, a rămas însărcinată și s-a măritat. Părinții mei, niște atenieni cu portofelul mereu plin de euro și mintea tot la ti tha pei o kosmos, s-au gândit imediat: Da-i, oameni buni, fetei un apartament de două camere chiar în centrul Atenei! Nu doar apartament cu tot cu renovare, electrocasnice strălucitoare, ca să nu zic că i-au umplut frigiderul cu feta și măsline. Așa se face la greci, cică.
Eu, Maria, n-am să mint, m-am simțit ca un tzatziki uitat la soare: cam părăsită. Mi-am făcut curaj după un an și jumătate și i-am întrebat: Na și mie un apartament, vă rog frumos? Răspunsul lor? Maria mou, ești încă la univeristate. Când o să vrei să-ți faci și tu familie, o să discutăm atunci, nu vezi că ai timp! M-am gândit că poate peste alți patru ani, la douăzeci și doi, gata cu facultatea, e momentul meu de glorie. Dar ghici ce? Între timp, criza lovea Grecia exact cum țipă găina când vede șarpele afacerea familiei n-a mers și nu mai erau bani de aruncat pe fereastră.
Maria mou, când nu vom mai fi, apartamentul ăsta e al tău. Are trei camere! Chiar mai bun decât al Katerinei, să vezi!, mi-au spus. Dar până atunci să stăm toți împreună și să prind și eu ceva experiență… la schimbatul rețetelor de mâncare și la îngrijirea bătrânilor.
M-am uitat lung: Dar nu vreți să facem un contract, să fie clar că e al meu? Katerina nu va veni să ceară și ea o felie din placinta asta? Are deja apartamentul ei, la ce-i mai trebuie și al meu? În adâncul sufletului meu, știam: nu există niciodată prea mult spațiu la greci, mai ales dacă vin nepoții în vizită la Paști.
Evident, când am început să întreb de acte, părinții mei au luat-o foarte personal: Cum îndrăznești, Maria? Nu ai încredere în părinții tăi? Și uite-așa, totul s-a țesut ca într-o dramă antică. Așa că am făcut ce face orice tânără independentă din Grecia: mi-am găsit un apartament de închiriat într-o zonă decentă din Salonic și-am pornit pe calea mea, cu gyros și ironie la pachet.
Acum, după atâția ani, familia nu m-a căutat nici să vadă dacă mai respir, iar eu, dacă nu mă pot baza pe altcineva, mă bazez măcar pe mine o fată grecoaică, care și dacă n-a primit apartament, a primit sigur o doză sănătoasă de sarcasm și autoironie.
