Eleni a crescut într-o familie înstărită din Atena. Tatăl ei, Christos, i-a făcut toate poftele când era copilă, oferindu-i mereu cele mai frumoase jucării și haine. Totuși, oricât ar fi încercat să-i facă pe plac din punct de vedere material, timpul său era mereu ocupat cu afacerile sale. Foarte rar ajungea acasă și, când o făcea, se pare că era pentru a-și vedea iubita, o femeie ceva mai în vârstă decât Eleni.
Când a venit timpul să dea la facultate, Eleni a ales să studieze pedagogia, deși tatăl ei insista să devină medic stomatolog. Dar Eleni, încăpățânată din fire, și-a urmat propriul drum, poate ca să-i dovedească ceva tatălui său sau poate pur și simplu pentru că iubea copiii.
Anii au trecut. Fata a refuzat să primească bani de la Christos, preferând să trăiască din bursa de student. Vara, deși avea posibilitatea să călătorească în străinătate, alegerea ei a fost să lucreze la o tabără de copii pe insula Evia. Tatăl îi tot promitea vacanțe prin Europa, dar Eleni refuza, spunând că sufletul ei are nevoie de bucuria copiilor, nu de lux.
Într-o seară călduroasă de vară, la tabără a sosit un autobuz plin cu copii de la un orfelinat din Salonic. Fiecare copil și-a ocupat repede un loc în sălile taberei. Ultima care a coborât era o fetiță slabă, cu privire matură, care părea să poarte pe umeri povara lumii. La scurt timp, ceilalți copii au început să murmure că în dormitor mirosea urât.
Eleni a intrat să vadă ce se întâmplă. A descoperit că fata ascunsese chiftele sub pernă, rămase de la cină, iar acestea începuseră să miroase.
Micuța s-a uitat cu ochii în pământ și i-a mărturisit:
Pentru cine strângi mâncarea, copilă?
Pentru fratele meu, doamnă.
Și unde e fratele tău acum?
E la alt orfelinat, la Patra.
Auzind aceste vorbe, Eleni a simțit o strângere de inimă. Fără să piardă vremea, l-a sunat pe tatăl ei.
Christos, la celălalt capăt al firului, s-a minunat. „În sfârșit, Eleni are nevoie de mine”, și-a spus, cu o emoție amestecată cu speranță.
Tati, am nevoie de un ajutor, te rog să-mi trimiți niște bani.
Ce îți dorești, Eleni? Vrei să-ți iei o mașină?
Nu, tati. Vreau să cumpăr mâncare pentru copiii de la orfelinat și pentru fratele fetiței.
Ești o inimă atât de mare, Eleni, a rostit Christos cu un zâmbet plin de tandrețe și mândrie, trimițând fetiței sale suma cerută în euro, fără să clipească.
Așa a învățat și Christos că generozitatea nu se măsoară în darurile scumpe, ci în gesturi de suflet, iar Eleni nu i-a cerut niciodată nimic pentru ea, ci doar pentru a-i ajuta pe ceilalți.
