Când i-am spus soțului meu că sunt însărcinată, expresia de pe chipul lui Andreas era lipsită de orice sclipire de bucurie. Mă așteptam ca ochii să-i lumineze de fericire, ca un val de emoție să umple camera noastră modestă din Salonic, dar nu a fost așa. Visele mele despre o familie grecească mare, plină de râsete, păreau tot mai departe. Trecuserăm împreună prin medici și tratamente costisitoare, visând la clipa asta. Probabil că el deja se resemnase cu gândul că paternitatea nu era scrisă pentru noi. Ciudat, cu doar câteva săptămâni înainte, îmi spusese cu o voce obosită că poate ar fi cazul să adoptăm un copil.
Și totuși, când i-am anunțat marea veste, el a rămas încremenit, cu privirea pierdută. N-am putut să nu cred că are nevoie de timp să înțeleagă ce i se întâmplă, că poate e copleșit de vreo grijă nespusă. Am încercat să-i dau spațiu, să-l las să proceseze emoțiile. Dar eu pluteam simțeam că sufletul mi-e inunda de lumina soarelui din Grecia. Dorința aceea arzătoare, pe care o purtasem în inima mea atâta timp, în sfârșit devenise realitate.
Sarcina, din păcate, nu a fost una ușoară. Zile întregi am stat internată la Spitalul Agios Dimitrios, iar la un moment dat a trebuit să renunț la locul de muncă la cafeneaua din centru. Tot ce voiam era sprijinul lui Andreas, o vorbă bună, un gest de împăcare dar el se închidea tot mai mult în el, făcându-se parcă de piatră. „Kiria, sarcina nu e muncă cu ziua! Eu am nevoie de o soție, Elisavet. Sunt sătul să alerg singur prin casă, să car cumpărăturile, să trudesc ca un măgar de dimineața până-n noapte!”, a ridicat vocea într-o seară, trântind sacoșele pe podeaua din fața bucătăriei.
I-am explicat, iar și iar, că medicii ne-au spus să nu car nimic greu, să nu obosesc, că e riscant și pentru mine și pentru copil. Dar cuvântul meu nu părea să conteze, nu reușeam să-l aduc aproape de inima mea. Nicio discuție nu-l clătina, nicio lacrimă nu-i topea ghețurile din ochi.
Într-o zi am fost dusă de urgență la spital. Au urmat ore de singurătate și tăcere. Andreas nu m-a sunat nici măcar o dată, nu m-a vizitat, nu a adus niciun buchet de flori, niciun cuvânt de încurajare. Cezariană neașteptată. Fetița noastră s-a născut înainte de vreme, însă sănătoasă, iar medicii au spus că a avut norocul zeilor. Am plâns de bucurie și când l-am sunat pe Andreas, cu voce tremurândă, singurele sale cuvinte au fost: „Na sas zisi, Elisavet!” cele mai calde vorbe pe care le-am primit de la el vreodată.
Când am ieșit din spital, cu fetița mea în brațe, am găsit casa goală. El plecase deja fără urmă, fără să lase nici măcar o scrisoare, niciun euro pe masă. Frica și durerea m-au strâns, ca un val pe coasta insulei Creta. Dar pentru copilul meu mi-am găsit puterea și am jurat, privind spre cerul Greciei, că indiferent de ce va fi, voi lupta pentru fericirea și viitorul fiicei mele. Va crește mândră, iubită și în siguranță, așa cum orice copil ar trebui să fie pe pământul acesta.
