După ce tatăl ei a dispărut printre străzile colorate ale Atenei, Eftychia a început să simtă în sufletul ei o răceală ca briza Egeei în februarie. Deși promisiunile lui de a rămâne aproape se înșirau prin aer ca lampioanele la sărbătoarea Panigiri, pentru Eftychia cuvintele acestea nu aveau nicio greutate, ca niște monede vechi de drahme. Din toate părțile, bunica Despoina îi repeta, cu aceeași voce ca ecoul de pe Acropole: Este încă tatăl tău, trebuie să vorbești cu el, agapimou. Eftychia nu înțelegea de ce era atât de important, mai ales că mama ei nici măcar nu-i rostea numele fostului soț.
Din teamă să nu aducă norii pe fruntea mamei, Eftychia se întâlnea din când în când cu tatăl ei, ca într-un dans al umbrelor între cofetării aglomerate și cafenele uitate de soartă. Odată, de exemplu, a fost luată de la școală în mijlocul unei lecții despre poeții clasici ai Greciei, lăsând-o pe doamna Kalliroi, profesoara, cu privirea pierdută peste manuale și caiete galbene. Nici măcar Kalliroi nu a îndrăznit să spună ceva, când tatăl Eftychiei a apărut, făcând semn cu mâinile să o ia de acolo ca pe un personaj uitat de tragediile lui Sofocle.
În apartamentul tatălui, care mirosea straniu a frunze de portocal și cafea grecească, Eftychia și-a auzit colegele bănuind existența unei surori. La început, nu a crezut, dar adevărul i s-a dezvăluit ciudat, atunci când și-a privit tatăl stând la masa rotundă cu o femeie necunoscută, Maria, și cu o fetiță mică, Zoe, care se juca printre firele cretate ale covorului persan. Maria, soția tatălui, era mereu cu un zâmbet larg, întrebând-o cu o curiozitate blândă despre lecțiile de la școală și despre preferința ei pentru loukoumades. Tatăl, însă, era departe abia dacă o recunoștea între două click-uri rapide pe laptop.
Tot mai des, tatăl o chema să vină, cerându-i să aibă grijă de mica Zoe, cu promisiunea unei prăjituri de la cofetăria din colț. Pentru Eftychia, nu era o soră, ci mai degrabă o umbră primăvăratică ce-i crea fiori. Totuși, mascând totul cu zâmbete palide, Eftychia accepta să stea, ca să nu tulbure armonia fragilă pe care mama și bunica o credeau necesară.
Veneau zile stranii când tatăl îi cerea să rămână peste noapte, cu promisiunea că o va ajuta cu temele, dacă ea o supraveghea pe Zoe cât timp el și Maria ieșeau în orașul luminat de reflectoarele tavernei. Eftychia se simțea ca o statuie uitată într-un colț de piață, folosită pentru umbra sa și nu pentru ceea ce era.
Când nu a mai suportat acest joc, Eftychia a hotărât că nu se mai întoarce niciodată la acea casă plină de oglinzi distorsionate. Când tatăl a sunat cu voce stinsă să o întrebe unde este, amintindu-i de îndatoririle față de Zoe, Eftychia și-a găsit curajul de a refuza să devină menajera fără plată a familiei celei noi. I-a spus clar că el nu știe să vorbească cu ea, o lasă singură, în timp ce el, pierdut în laptop, ignora tot ce conta pentru ea.
În anii care au urmat, încercările tatălui și ale Mariei de a o aduce înapoi au fost la fel de inutile ca lansarea lampioanelor într-o noapte fără vânt. La final, Eftychia l-a privit în ochi și l-a întrebat de ce se poartă așa. El doar a ridicat din umeri, recunoscând fără ocol că trebuia cineva să stea cu Zoe și nu i-a ascuns nici măcar pentru o clipă că nu-i ducea lipsa cu adevărat.
Astfel, sub soarele palid al Greciei moderne, relația lor a rămas încremenită, fără speranță de reconciliere, ca o ușă veche din lemn grecesc care nu se mai deschide. Tatăl a lăsat în urmă fisuri adânci, făcând-o pe Eftychia să se simtă nevăzută, ca un turist rătăcit într-un vis străin al Atenei.
